Emil Brumaru
Erau şi curcubeiele prea lungi…
Nu le dădeam de capăt niciodată!
Ne-mpiedecam de fluturi de poiată,
De rîmele clocind sub buturugi.
Strigam cuvinte fără de-nţeles
În aerul cald îngroşat de pulberi
Din care încercau să-mi deie ghes
Îngeri cîntînd sfîşietor din tuburi
Despre plecarea lor şi-a mea, tiptil,
Împreunaţi, cu mîinile-n aripe,
Şi clătinînd, eu capul, dînşii nimbul,
Printre miresme, raze şi risipe
De păpădii ce le duceam cu schimbul:
Globuri plăpînde, luate-n rîs de-o boare,
Peste cleştarul albelor izvoare…
Pentru prima oară am auzit despre Emil Brumaru într-o seară pe când stăteam cu mama la obişnuitul ceai negru cu lămîie de la ora zece. La un moment dat sorbind cu poftă din licoarea fierbinte îşi aminteşte de un poet … de un poet de-al nostru … de Emil Brumaru. Am auzit din neunde nişte versuri: Călină, Călină, / Pomuşoară fragă, / La mine-n grădină /Tristeţea-i pribeagă. (Vai cît îmi venea să o strîng la piept şi să-i spun că-i sînt alături şi să nu mai fie tristă.)
Emil Brumaru este un suflet român născut “dincolo”, poate deaceea îl iubesc diferit. Recomand cu multă căldură poeziile acestui om, care şopteşte în CV-ul foarte draguţ scris: “Am ucis în mine un mare fotbalist, un cîntăreţ celebru, un posibil detectiv particular şarmant…” şi a devenit doar … un poet.
Loading...